Un gol care trebuie umplut

De curând pe m-am uitat la emisiunea Clubul 700 la CBN. Terry Meeuwsen, într-o ştire despre moartea lui Michael Jackson, a spus că cineva foarte a apropiat de starul pop l-a întrebat la un moment dat: „Michael, pari a fi un om care suferă de singurătate. Chiar eşti un om singur? După această întrebare neaşteptată Michael a tăcut şocat vreo zece secunde după care a spus: Da, Sunt un om foarte singur!” Michael Jackson a fost un idol muzical, s-a purtat ca atare şi a beneficiat de privilegiile unui rege pop. Însă iată paradoxul: nici faima, nici banii şi nici succesul nu i-au putut oferi împlinire în viaţă. Sunt convins că era foarte invidiat atunci cînd era în viaţă. Nu ştiu însă dacă cineva mai nutreşte asemenea sentimente acum.
Blaise Pascal a spus: „În inima fiecărui om există un gol de mărimea lui Dumnezeu.” Ciudat este că adesea căutăm a umple acest gol cu bani, lucruri, distracţie, prieteni şi putere. Însă de fiecare dată experimentăm aceiaşi singurătate şi neîmplinire. Golul rămâne gol. Numai Dumnezeu poate umple acest vid. El poate umple viaţa noastră dăruindu-ne o bucurie care rezistă şi celor mai grele încercări ale vieţii.

Libertate sau nu?

Nu poţi rămâne indiferent la auzul veştilor din Iran. Proteste, morţi, răniţi. Opoziţia din Iran încearcă din răsputeri să protesteze împotriva dictatorului Ahmadinejad şi a dictaturii islamice. Imaginile şocante surprinse din Iran care circulă pe internet au culminat cu un filmuleţ de o cruzime greu de imaginat cu o tânără împuşcată care a murit în faţa camerei de filmat. Cu ultimele puteri a privit ţintă în camera care înregistra cruda realitate parcă dorind să spună lumii că sacrificiul ei nu trebuie să fie zadarnic. Crud. Din veştile care „transpiră” din Iran am aflat că sunt creştini care se întâlnesc pe ascuns şi se roagă pentru libertate religoasă şi pentru căderea dictaturii islamice. Nu am putut să nu mă gândesc la revoluţia din România de acum 20 de ani. După zeci de ani de comunism în zilele revoluţiei oamenii îngenunchiau şi spuneau rugăciunea Tatăl Nostru. Un pic mai târziu zeci de mii de oameni au venit la Ploieşti să audă un Evanghelist american prin care Dumnezeu făcea vindecări. Timpul a trecut şi România şi-a pierdut parcă „foamea” după Dumnezeu. Creştinii şi-au pierdut pasiunea pentru cele spirituale şi parcă sunt şi mai doritori după cele lumeşti. Acesta să fie oare preţul libertăţii? Doamne ai milă de iranieni şi ai milă şi de români!

Canionul 7 Scări

Nu cu mult timp în urmă am fost pentru a nu ştiu câta oară la Canionul şapte scări cu un grup de tineri. Canionul este o tracţie turistică deosebită şi este unic în România. Deşi am mai fost de mai multe ori acolo, atunci când revin senzaţia este aceiaşi. Este un loc de care nu te plictiseşti. De la cabana Dâmbul Morii din Timişul de jos este un traseu foarte simplu şi timp de aproape o oră până la Canion este un peisaj superb şi atât de curat încât te întrebi cum s-a reuşit aşa ceva în România. De altfel nu este chiar greu de înţeles cum s-a reuşit. Tot drumul până acolo în jurul brazilor s-au lipit afişe care imploră călătorul să păstreze curăţenia. Este adevărat că în ultima perioadă astfel de mesaje s-au înmulţit. În disperare din cauza pet-urilor prezente peste tot şi a gunoiului adus şi lăsat de turişti, autorităţile au trecut la metode mai agresive. De exemplu în drum spre Cheia am văzut un banner pe care scria „Satul meu nu este pubela ta de gunoi.” Nu sună foarte bine pentru urechile unui educat cu cel puţin şapte ani de acasă însă această campanie agresivă este poate ultima speranţă în determinarea românului de a
nu-şi lăsa gunoaiele pe unde se duce la grătare. În drum spre Canion pe unul din brazi era lipit un afiş pe care scria ceva de genul: „Când pleci, ia-ţi şi gunoiul cu tine.” Mi se pare corect şi justificat. Sper să aibă şi efectul dorit. Dacă nu aţi fost până acum la Canionul şapte scări vă recomand din toată inima să mergeţi. Se merită!

Două povestiri grozave

De curand am citit doua povestiri extraordinare care mi-au plăcut aşa de mult încât nu am putut să nu le scriu pe blog. Morala lor are legătură cu exemplul pe care noi creştinii trebuie să-l oferim celor din jurul nostru. Compromisul ne costă nu numai pe noi ci şi pe cei care privesc la noi ca la un exemplu de urmat. Pentru a-ţi păstra integritatea uneori plăteşti un tribut greu. Vă recomand să citiţi cu răbdare aceste istorioare adevărate şi să meditaţi asupra puterii exemplului:

Prima povestire
Cu mulţi ani în urmă, Al Capone, stăpânea oraşul Chicago din umbră. Capone nu a fost faimos pentru nici o faptă eroică. Era unul care avea notoriate în conducerea afacerilor murdare precum prostituţie şi crimă organizată. Capone avea un avocat cu porecla „Easy Eddie”. A fost avocatul lui pentru o perioadă lungă. Eddie era un avocat foarte bun. De fapt, priceperea lui în mânuirea dreptului la ţinut pe Al Capone în afara puşcăriei foarte mult timp. Pentru a-i arăta recunoştinţă, Al Capone l-a plătit foarte bine. Avocatul trăia o viaţă de lux find foarte bogat. Eddie avea un singur punct slab. Avea un băiat pe care îl iubea foarte mult. Eddie a observat că băiatul lui avea tot ce-şi dorea: îmbrăcăminte, maşini şi educaţie foarte bună. Nimic nu-i lipsea. În ciuda implicării lui în crima organizată Eddie încerca să-i dea băiatului o educaţie foarte bună. Încerca să-l înveţe binele şi răul. Eddie dorea din suflet ca fiul lui să fie un om mai bun decât era el. Cu toată bogăţia şi influenţa lui, Eddie şi-a dat seama că totuşi, nu-i poate oferi fiului său două lucruri: un nume bun şi un bun exemplu. Într-o zi Eddie s-a decis să îndrepte lucrurile greşite pe care le-a făcut. A decis să meargă la autorităţi şi să spună adevărul despre cine era Al Scarface Capone şi în felul acesta să-şi cureţe reputaţia şi să-i ofere băiatului său un exemplu de integritate. Însă, pentru aceasta trebuia să depună mărturie împotriva lui AL Capone. Şi a făcut-o. Nici un an nu a trecut şi viaţa lui Eddie a fost curmată pe o stradă lăturalnică din Chicago. Dar Eddie ştia, că-i oferise băiatului său cel mai mare dar pe care-l putea oferi, cel mai mare preţ pe care-l putea plăti. Poliţia a găsit în buzunarul său un medalion religios , un crucifix şi o poezie decupată dintr-o revistă.

A doua povestire
Cel de-al doilea război mondial a produs mulţi eroi. Un astfel de om a fost Locotenentul Comandor Butch O’Hare. El a fost un pilot de vânătoare pe portavionul Lexington în Pacificul de Sud. Într-o zi întreaga sa escadrilă a fost trimisă în misiune. După ce a decolat s-a uitat la indicatorul de combustibil şi a observat că cineva a uitat să-i umple rezervorul de benzină. Nu avea suficient combustibil pentru a finaliza misiunea şi pentru a se întoarce pe nava sa. Căpitanul i-a spus să se întoarcă pe portavion. Fără tragere de inimă, el a ieşit din formaţie şi s-a întors către navă. Când s-a apropiat de nava mamă, a văzut ceva ce l-a făcut să simtă că i-a îngheţat sângele. O escadrilă de avioane japoneze se îndrepta cu viteză către flota americană. Avioanele americane de luptă erau plecate într-un zbor operativ aşa că flota era lăsată fără apărare. N-ar fi putut prinde din urmă escadrila americană pentru a-i aduce înapoi la timp. Nu putea nici măcar să avertizeze flota de pericolul ce se apropia. Era un singur lucru de făcut. Trebuia cumva să-i împiedice să ajungă la flota americană. Lăsând la o parte orice gând cu privire la siguranţa personală, s-a năpustit asupra formaţiei japoneze. Având asupra sa o mitralieră montată pe aripă de calibru 50 a atacat prin surprindere un avion japonez, apoi altul. Butch a tras în stânga şi în dreapta lovind cât mai multe avioane japoneze până când şi-a consumat toată muniţia. Neînfricat s-a năpustit asupra celorlalte avioane încercând se le lovească o aripă sau altceva făcându-le să nu mai poată zbura. În fine, escadrila japoneză în disperare s-a întors din drumul ei. Butch O’Hare s-a întors la nava mamă. Odată întors el a raportat incidentul legat de întoarcerea lui. Filmul din aparatul montat pe aripă „a relatat” întâmplarea în detaliu, arătând cum Butch cu vitejie şi-a apărat flota distrugând cinci aparate de zbor inamice. Aceasta s-a întâmplat pe 20 Februarie 1942 şi pentru această faptă Butch a devenit primul As al marinei din al Doilea Război Mondial şi a fost primul pilot al marinei decorat cu medalia de onoare a Congresului. Un an mai târziu Butch a fost ucis într-o luptă aeriană la vârsta de 29 de ani. Oraşul său nu a permis ca memoria acestui erou al celui de-al doilea război mondial să slăbească iar aeroportul O’Hare din Chicago este numit aşa ca un tribut adus memoriei acestui mare om. Aşadar, data viitoare când treci prin aeroportul O’Hare gândeşte-te să vizitezi memorialul lui Butch, statuia sa şi Medalia lui de onoare. Este localizat între terminalul 1 şi 2. Ce au în comun aceste două povestiri extraordinare? Butch O’Hare a fost fiul lui „Easy Eddie”.

Joaca de-a Creştinul

Diferenţa dintre creştinism şi celelalte religii este uriaşă. Creştinii slujesc singurului Dumnezeu adevărat, Creatorul Universului. Nu este un Dumnezeu fixat pe un perete, într-un tablou sau pe paginile unei cărţi. El este Dumnezeul real care se implică în viaţa omului. Paradoxul este că adesea creştinul se poartă ca şi cum ar sluji unui Dumnezeu inert, neputincios şi fără viaţă. Apostolul Pavel spune că noi suntem trimişi, împuterniciţi ai lui Dumnezeu. A fi împuternicit înseamnă a fi un ambasador care slujeşte intereselor celui ce l-a trimis. Aşadar, fie că vrem fie că nu, suntem ambasadori. Întrebarea este: căror interese slujim noi? Văd oamenii în viaţa noastră pe Dumnezeu? Văd ei o viaţă de biruinţă sau una de înfrângere?
Fiecare poate să se analizeze şi să înţeleagă dacă este sau nu un reprezentant al Dumnezeului celui viu şi adevărat care poate să facă orice lucru. Chemarea creştinului este să influenţeze, să inspire să lumineze în lume. Creştinul este în lume, dar el nu trebuie să trăiască ca lumea. El trebuie să fie plin de speranţă şi să radieze peste tot în jur o viaţă de biruinţă. Vrea cineva o viaţă ca a ta? Vrea cineva să-L cunoască pe Dumnezeul tău? Te recunosc oamenii ca pe omul lui Dumnezeu datorită integrităţi tale? Sau nu văd nici o diferenţă?
Din păcate foarte mulţi creştini au o viaţă care pare o joacă de-a biserica, o joacă de-a Dumnezeu şi de-a creştinul. Provocarea articolului de faţă este să doreşti să fii un Iosua sau un Caleb pentru generaţia ta. Credinţa ta să mute munţii să inspire pe toţi cei din jurul tău. Dumnezeul pe care îl slujeşti este prea mare ca să-ţi permiţi o viaţă creştină mediocră. Gata cu joaca!

Paradoxuri 1

Biblia spune că Dumnezeu a creat toate lucrurile. Este interesant faptul că Biblia nu începe cu dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, ci spune simplu: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” El pur şi simplu există. Nu are nevoie de credinţa noastră sau de aprobarea noastră pentru a exista. El trăieşte prin Sine însuşi. Moise îi cere lui Dumnezeu să-I spună numele Său pentru a convinge poporul evreu aflat în robie că Dumnezeu l-a trimis să-i elibereze. El îi spune, „Eu sunt cel ce sunt.”Pur şi simplu există şi nu are nevoie să dovedească cuiva aceasta. Dacă El a creat toate lucrurile atunci are nişte drepturi în calitate de Creator: să controleze, să judece şi să primească toată lauda. Omul poate să nu fie de acord cu acestea sau să creadă că nu sunt corecte, însă şi aceste opinii nu pot schimba suveranitatea lui Dumnezeu. Pavel spune aceasta foarte clar: „Dar, mai de graba, cine esti tu, omule, ca sa raspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: ,,Pentru ce m-ai facut asa?``Nu este olarul stapîn pe lutul lui, ca din aceeas framîntatura de lut sa faca un vas pentru o întrebuintare de cinste, si un alt vas pentru o întrebuintare de ocara?” Romani 9: 20-21. Aşadar El are dreptul să stabilească standarde şi să hotărască ce este şi ce nu este corect.
În Biblie găseşti anumite „paradoxuri” pentru mintea noastră care nu se potrivesc standardelor umane. De exemplu în timpul unei crize, Dumnezeu trimite pe profetul Ilie în Sarepta la o văduvă săracă. Ilie îi cere, la porunca Domnului, să-i dea lui ultima mâncare pe care văduva o mai avea în casă. Văduva îi explică lui Ilie că are foarte puţin, nişte făină şi untdelemn, după care ea şi fiul ei vor muri de foame. Profetul îi spune să facă cum Domnul a poruncit şi ea şi copilul ei nu vor muri de foame. Acum, bunele maniere şi umanismul specific nouă, oamenilor, ne spun că Ilie a făcut un gest incorect acceptând ca hrană ultima mâncare a unei văduve şi a copilului ei. Paradoxul Bibliei este că tocmai acest gest a salvat viaţa văduvei şi copilului ei. Domnul Isus a spus „Daţi şi vi se va da”(Luca 16: 38). Nu este acest adevăr un paradox pentru mintea umană? În popor se spune: „Frunză verde de dai n-ai, ia nu da să vezi cum ai!”. Adică, dacă vrei să ai, soluţia este să nu dai. Dar Scriptura spune contrariul: dacă vrei să ai, trebuie să dai. Eu am pus la încercare de foarte multe ori acest adevăr, şi în proporţie de sută la sută, pot spune că a funcţionat. Este o lege spirituală care funcţionează. Nu crezi? Încearcă!

Abuzurile Bisericii

Cu ceva timp în urmă am nimerit pe un site în limba engleză care strângea reclamaţii de la diferiţi oameni cu privire la abuzurile bisericilor din care au făcut sau făceau parte. Unii se plângeau de tot felul de abuzuri la care au fost supuşi de către liderii bisericilor lor. Alţii le replicau sugerând-le să părăsească bisericile. Unele abuzuri raportate acolo, dacă sunt cu adevărat reale, n-ar trebui să-şi aibă locul în Biserică. Altele, sunt convins, sunt rapoarte subiective sau gesturi de răzbunare. De aceea, în spirit de glumă, am născocit un raport fictiv din partea lui Iuda Iscarioteanul care reclamă purtarea Domnului Isus Cristos pe un site asemănător. Citiţi-l şi amuzaţi-vă:

„Buna ziua,
Ma numesc Iuda Iscarioteanul si as vrea sa raportez abuzurile fostului meu pastor Isus Cristos. Desi, timp de trei ani de zile am fost in echipa de 12 lideri ai Săi, totuşi nu m-a remarcat in mod special si nici nu a vrut sa asculte de mine atunci cand i-am atras atenţia asupra abuzurilor Sale. Eu aş fi meritat toată increderea Lui mai ales ca eu am muncit mai mult ca toţi ceillalţi făcând contabilitatea şi având grijă de casierie. Mai mult decât atât, am luptat cât am putut să il determin să se duca in Iersusalim şi să pună mâna pe putere....Am fost martor la mai multe abuzuri ale Lui. De exemplu, o dată a venit o femeie care i-a adus intr-o sticlă un parfum foarte scump. Femeia, copleşită de emoţii a deschis sticla şi a inceput să pună parfum pe Isus. Eu, văzând această risipă şi ştiind cât de mult suferă săracii de afară
i-am atras atenţia că dacă lasă pe acea femeie să strice in felul acesta acel parfum scump se va face complice la risipă. Creştineşte era să ia parfumul, să-l vândă şi cu banii să facă milostenii la săraci. Nu am fost de acord cu acea risipă, aşa că in semn de protest am ieşit afară. Sincer, am aşteptat ca şi alţi lideri să mă susţină in demersul meu de a-i atrage atenţia lui Isus de abuzurile Lui. Dar din laşitate nu au făcut-o. Alta dată, Petru, un lider din echipă L-a luat deoparte şi i-a dat nişte sfaturi foarte bune din punctul meu de vedere. Dar Isus l-a certat spunând: „Inapoia mea Satana!”Eu cred ca şi acesta a fost un abuz de putere. Cred ca dacă-mi spunea mie aşa ceva, aş fi plecat direct si L-aş fi tradat si pentru 3 arginţi...
O data o femeie canaaneancă sărmana a venit la Isus cu dorinţa de a fi ajutată. Fiica ei era indrăcită. Femeia disperată a început sa strige: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” Dar Isus s-a făcut că nu o aude şi nu i-a răspuns nici un cuvânt. Atunci am luat atitutudine, alături de alţi lideri şi I-am cerut să facă ceva pentru ea. L-a început a refuzat-o categoric şi a jignit-o profund pe sărmana femeie, spunându-i ,,Nu este bine sa iei pînea copiilor, si s-o arunci la catei!” a facut-o pur şi simplu câine. Nu am putut crede ochilor şi urechilor. Cât de departe a ajuns Isus cu abuzurile. Lista ar putea continua. Sper că mă veţi inţelege, aşa cum i-aţi inţeles şi pe reprezentanţii mei de pe acest forum care s-au deschis sincer faţă de voi raportând aceste abuzuri. Nu stiu cum am sa fac dar, probabil că îl voi trăda.Cineva trebuie s-o facă, altfel abuzurile ar continua şi nu cred ca Dumnezeu vrea asta. Simt ca trebuie s-o fac. Rugaţi-vă pentru mine.
Cu sinceritate profundă,
Iuda Iscarioteanul.”

Un Salt Uriaş

Întrucât am fost foarte ocupat zilele trecute nu am mai scris de ceva timp un articol pe blog. Totuşi, sunt recunoscător celor care totuşi au vizitat blogul în aceste zile.
Traducerea cursurilor SALT, aranjarea lor şi organizarea conferinţei m-au ţinut „în priză” zile întregi. Când organizezi astfel de evenemente te întrebi tot felul de lucruri: Vor veni oamenii? Se merită efortul?
Dealungul anilor de după revoluţie pragmatismul occidental al evaluării a devenit aproape un standard în lucrarea creştină. Care este numărul? Cât?, Câţi? Etc.
Aceste întrebări s-au perindat, pe rând şi în mintea mea. De fiecare dată am încercat să răspund îngrijorării prin credinţă. Programul conferinţei a fost de Luni până Joi de la 9 la 13. Era clar că vor veni doar cei ce sunt full time în lucrare şi cei ce îşi vor lua cumva liber în acele zile. Am observat că din ce în ce mai mulţi pastori se plâng că în timpul săptămânii nu se mai pot baza pe enoriaşi. Fie sunt la servici, fie sunt la şcoală, fie sunt prea obosiţi şi plicitisiţi să mai se obosească să vină la biserică. În fine, prima zi a conferinţei venit şi am rămas din nou surprins de bunătatea Domnului. Am avut 42 de persoane, pastori lideri şi membrii dedicaţi, veniţi din Ploieşti, din jur dar şi din ţară. Toţi aceştia au finalizat cursurile primind diploma de participare din partea V.C.L.I.
Sunt convins că o mare roată a început să se învârtă încet. Ea se va roti din ce în ce mai tare pentru că aceste cursuri sunt aşa de simple şi practice încât nu au cum să nu aducă un impact în bisercile care le fac.
Sunt încă „în priză”, sunt entuziasmat dar şi încrezător că am făcut ceea ce trebuia.